Sala sârbească de lectură "Laza Kostić",
Sombor,
Vineri, 1 iulie 2005, orele 19,00
Participă:
Biljana Kovačević Vučo, preşedinta Comitetului Juriştilor pentru Drepturile
Omului (YUKOM)
Miljenko Dereta, director executiv al ONG “Iniţiativele civice”
Pavel Domonji, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Serbia, şeful
biroului din Novi Sad
Dinko Gruhonjić, preşedintele UZIV
Dinko Gruhonjić:
Biljana, aseară aţi participat în emisiunea TV “Capcana”, care şi-a motivat denumirea, fiindcă ideea a fost, evident, să fiţi prinşi într-un fel de capcană, având în vedere selectarea interlocutorilor pe care i-aţi avut. Care este astăzi raportul mediilor noastre faţă de crimele de război, faţă de timpul lui Milošević?
Biljana Kovačević Vučo:
Relatarea scrisă despre crimele comise în fosta Iugoslavie pe timpul lui Milošević, adică urmărirea mediatică a lor, a fost mai mult o ascundere a ceva ce s-a întâmplat, decât o luare de atitudine faţă de cele petrecute. Vorbesc despre perioada puterii lui Milošević după semnarea Acordului de la Dayton, despre o perioadă relativ liniştită, când Milošević era “garantul păcii”, şi până la schimbarea puterii în Serbia, în 5 octombrie 2000. De la protestele civice din 1996-97, nici opoziţia de atunci, care a preluat apoi puterea, nu a vrut să se ocupe de crimele de război, considerând că ele sunt ceva ce nu poate aduce puncte politice. Suntem martorii diferitor reacţii agresive şi emotive ale oamenilor atunci când se amintesc crimele şi nu putem spune că motivul acestor reacţii se ascunde întotdeauna în faptul că oamenii sunt răi, sau duşmănoşi, ci că reacţionează astfel din cauza traumelor şi frustrărilor provocate de toate cele petrecute. De aceea, şi opoziţia de atunci s-a comportat astfel, cum s-a comportat, de altfel, marea majoritate a mediilor de opoziţie, în sensul că – mai bine să nu ne atingem de această problemă, fiindcă ea nu ne va aduce voturile alegătorilor; această temă este sensibilă, iar noi trebuie să-l doborâm pe Milošević care este vinovatul acelor războaie. S-a ţinut cont de faptul că Milošević s-a bucurat de o susţinere plebiscitară în Serbia când a ajuns la putere şi când a intrat în războaie.
În perioada războaielor din Croaţia şi BiH, mediile de aici au glorificat crimele săvârşite asupra sârbilor, iar acea glorificare a fost în funcţia motivării a ceea ce a ieşit apoi la suprafaţă, adică a crimelor comise de partea noastră. Nu am intenţia să neg că nu s-au comis bestialităţi şi de partea cealaltă, însă trebuie spus că mediile de aici au folosit acele bestialităţi în funcţia propagandei. În acest mod s-au instrumentalizat victimele sârbeşti, pentru a face şi mai puternică propaganda de război, condusă din Serbia.
Din 5 octombrie, adică în perioada din preajma alegerilor din 2000, când regimul lui Milošević s-a clătinat şi când opoziţia sârbească a obţinut, evident, sprijinul poporului, au existat foarte puţini lideri ai opoziţiei care au vrut să se pronunţe despre crime, în special nu au vrut să se declare despre colaborarea cu Tribunalul de la Haga. Ei continuă şi astăzi să le motiveze – dar eu continui să cred că nu e posibil să se motiveze aşa ceva – prin frica că electoratul nu ar vota pentru ei, întrucât s-ar pronunţa că ar colabora cu Haga când vin la putere.
(...)
Dacă vorbim despre RTS din perioada lui Vučelić, Komrakova şi Milanovića, este clar că această casă informativă a fost o fabrică orweliană de minciuni, că şi-au înnebunit ascultătorii în aşa măsură, că şi-n următoarele decenii vom simţi consecinţele. Oamenilor le-au spălat continuu creierul, astfel că eu nu cred că a existat cea mai mică posibilitate de hotărâre autonomă în acea perioadă. Ei sunt bombardaţi cu brutalităţile la zi, săvârşite asupra sârbilor, precum şi cu nedreptăţile pe care ni le fac nu doar cei de partea cealaltă, ci de întreaga lume, astfel că a fost absolut logic să ia o poziţie de apărare, încercând să-şi apere integritatea care, bineînţeles, este pusă pe o bază total eronată.
În timpul lui Đinđić, în acea perioadă a puterii DOS, s-a întâmplat că măsurile luate de Guvernul Serbiei, care, în fond, au fost reformatoare – nu mă refer aici la afacerile şi greşelile acelei puteri, ci la politica esenţială a acelei puteri – nu au fost bine urmărite în mediile noastre. Nu s-a creat ambianţa propice înfăptuirii lor, mai întâi, privind colaborarea cu Haga, iar apoi şi încercările de judecare aici a celor care au comis crime. Mediile n-au făcut ceea ce trebuia, adică n-au influenţat la schimbarea acelei atmosfere nefavorabile.
Ceea ce mie deseori îmi provoacă confuzie este faptul că acele medii care ne-au fost apropiate nouă şi atitudinilor noastre şi care, într-un fel, au susţinut aflarea adevărului despre cele care s-au întâmplat, care au deschis nişte teme foarte importante pentru ţările care încearcă să treacă dintr-o societate nedemocrată în una democrată, nici ele nu îndrăznesc să vorbească deschis despre crima ca atare. Chiar şi aceste medii încadrează crima într-un context politic şi într-un fel de dezbatere quasidemocrată, caută motive pro şi contra pentru lucruri care nu se pot nega. Dezbaterea despre ceea ce s-a petrecut în Serbia – da; dezbaterea publică despre momentele care au declanşat războiul – da; dezbaterea publică despre cauzele şi consecinţele războaielor care au cutremurat fosta Iugoslavie – bineînţeles; în ce măsură lumea a fost conştientă despre ceea ce s-a întâmplat – da, şi despre acestea trebuie discutat, toate acestea sunt lucruri despre care se poate şi trebuie discutat. Însă nu se poate dezbate despre cele mai monstruoase crime, în aşa fel încât cineva să se declare pro sau contra actului ca atare. Atunci când mediile şi interlocutorii lor încearcă să găsească o motivaţie de ce, de exemplu, s-a comis crima la Srebrenica, atunci aici nu mai este vorba de o comportare democrată, legitimă. Atunci când se intră în sfera întunecată a motivării crimelor, aici se sfârşeşte democraţia şi se intră în sfera comportării infracţionale.
Dinko Gruhonjić:
Domnule Dereta, în cursul anilor ’90, mediile noastre au jucat un rol care, desigur, va constitui obiectul cercetării diferitor discipline ştiinţifice, iar în faza pregătirilor pentru război şi hărţuielilor pentru mobilizare au demonstrat că au mare forţă. Astăzi mi se pare că mediile se comportă cu destulă laşitate, astăzi când ar trebui să preia rolul invers de cel din anii '90, adică se preia rolul de trezire a poporului.
Miljenko Dereta:
În anul 1993, la Belgrad s-a făcut prima analiză a discursului urii în mediile noastre. Mai târziu, acea analiză a fost publicată într-o broşură, tipărită într-un tiraj mic, la începutul anului 1994, care astăzi se poate găsi foarte greu. Aceasta a fost prima analiză a lucrurilor vorbite la televiziunea oficială, legate de evenimentele de război şi de acelea care le-au precedat. Analiza a demonstrat că o profesie întreagă, o parte completă a societăţii civile căreia aparţin şi mediile, a fost pusă în funcţia unei idei politice şi a unui sistem de valori în care viaţa umană nu a însemnat nimic, în care colectivitatea domină absolut asupra oricărui destin individual. Amintiţi-vă de declaraţia indicativă a Biljanei Plavšić din acea perioadă, care spunea cam aşa: Şi ce dacă mor câteva milioane de sârbi, noi suntem un material genetic viguros şi noi ne vom regenera rapid ca învingători asupra forţelor lumii, în aşa-numita noua orânduire mondială!
Este important să se spună că noi ştim cine a conceput întreaga campanie de război în mass-media, că aceasta nu se poate face spontan şi că, asemenea genocidului, acest lucru necesită un înalt nivel de organizare. Din păcate, cei care au organizat campania urii în acea vreme, care au vorbit prin discursul urii, care i-au forţat pe alţii să vorbească prin discursul urii, care i-au ameninţat pe cei care nu au vrut să vorbească prin discursul urii, şi astăzi vorbesc, în public, aceeaşi limbă...
Mediile noastre acceptă situaţia în care crima, de fapt, este o monedă de târguială: noi nu vorbim despre genocidul de la Srebrenica, fiindcă aceasta ne va costa. Dacă ajungem cu Bosnia şi Herţegovina la un preţ convenabil, poate vom şi recunoaşte genocidul, însă, mai întâi, trebuie să stabilim preţul. Aşa cum ani în şir nu am ştiut unde se află acuzaţii noştri căutaţi de Tribunalul de la Haga, pentru crimele de război, până nu ne-am înţeles de preţ. În clipa în care s-a stabilit preţul, şi cu ei şi cu Haga, dintr-o dată, de parcă au ieşit din aceeaşi gaură. Iar acum două zile am aflat că în anul 2002, s-a ştiut cu precizie unde se află generalul Mladić. Însă, atunci când Carla del Ponte a vorbit despre aceasta, nici Guvernul din acea vreme, din păcate, nu a avut forţa necesară de a întreprinde ceva.
Deci, în urmă cu două zile, puterea noastră a recunoscut că a minţit toată lumea. Şi aici ne aflăm în faţa acelei provocări a valorilor şi responsabilităţii mediilor pentru promovarea unui anume sistem de valori, mai ales în perioada tranziţiei. În orice ţară civilizată, este un fapt de neînchipuit ca mediile să promoveze crima, să tolereze minciunile înalţilor funcţionari fără comentariu. Aceasta este de neconceput şi aceasta este marea mea critică la adresa oamenilor care lucrează în mass-media, pe care uneori îi înţeleg, frica fiind mare, căci şi miza este mare, iar miza deseori devine o periclitare fizică. Însă, dacă am hotărât să ne ocupăm de acest lucru, atunci ne-am asumat şi un fel de responsabilitate în acest sens. Noi, mai ales cei din sectorul non-guvernamental şi, trebuie să spun, mai ales câteva femei curajoase, şi-a asumat responsabilitatea şi sunt pregătite să suporte consecinţele acţiunilor sale, în circumstanţele date.
Dinko Gruhonjić:
Pavel, am avut o lună şi jumătate foarte tensionată de la prezentarea acelei filmări a crimei de la Trnovo, care a şocat opinia publică. Care este atitudinea dvs? Oare mediile noastre au atins faza de recunoaştere sau sunt încă în faza negării crimelor?
Pavel Domonji:
Vorbind despre ziarişti, cred că destrămarea Iugoslaviei a demonstrat că există trei categorii de ziarişti. Prima încadrează pe cei pregătiţi să mintă în numele intereselor naţionale, să falsifice adevărul, să relativizeze lucrurile şi, dacă vreţi, să motiveze crima. Cea de-a doua categorie încadrează pe cei care consideră că vorbindu-se despre adevăr, cel mai bine este este când se lucrează în conformitate cu interesele naţionale. Şi există a treia categorie care încadrează pe cei mai puţini şi cei mai dragi mie, care în munca lor profesională refuză acea structură autoritară a intereselor naţionale. Aceştia din urmă nu sunt deloc conduşi de interesele naţionale, ci de etica profesională şi standardele morale. Este vorba de o categorie de ziarişti foarte preţioasă, însă şi foarte rară.
Mai departe, fiind vorba de medii, cred că ne confruntăm cu un fel de exagerare, în sensul că mediilor li se dă o însemnătate mai mare decât merită. Pentru a fi mai clar ce doresc să spun, iată un exemplu scurt de relatare. Se zice că Milošević a monopolizat mediile, că a servit cetăţenilor informaţii puternic aromatizate politic, astfel că cetăţenii au fost permanent într-o stare de hipnoză, neputând să se comporte raţional şi critic. Şi iată, întrucât, mediile ar fi independente, ele ar publica informaţii la timp şi cetăţenii s-ar comporta corect, drept şi raţional... Aceasta, din păcate, nu este adevărat. Şi nu funcţionează. Îmi pare rău, însă aceste lucruri nu funcţionează astfel. Există două puncte problematice în aceste relatări elementare. Prima ascunde în sine o predispoziţie insipidă şi populist camuflată faţă de popor. Politicienii sunt, pasămite, nişte manipulatori răi, îi lasă pe criminali să sugă sângele poporului din pahar, iar statul soarbe acel sânge cu paiul. Poporul e nevinovat, demn, îndrăgostit de democraţie, libertate, dreptate... Dispoziţiile şi potenţialul poporului se ignorează pentru ţelul a fel de fel de politici dintre cele mai idioate. Cetăţenii nu se comportă niciodată raţional sau foarte rar, nu numai în alte ţări democrate, de Serbia nici să nu vorbim! Unele respectă argumentele raţionale, altele nu!
Nu doresc să minimalizez rolul mediilor, care a fost, totuşi, destul de mare. Ziariştii nu au înmuiat condeiul în cerneală, ci în sânge omenesc, iar de pe paginile ziarului a picurat sânge omenesc fierbinte.
Noi nu avem nevoie de nici un fel de mistificare a poporului, ci de demistificarea acelei categorii. Ce-am avut în timpul lui Milošević? Oare am avut un popor sau o gloată de oameni care şi-a prelungit, într-un anume mod, existenţa sa până astăzi? Oare oamenii nu au fost fericiţi că atunci a apărut noul lider, în ale cărui mâini îşi pot preda destinul şi cu al cărui nume pe buze pot săvârşi crime, precum un fel de serviciu patriotic?
Marinica CIOBANU
|
