Universitatea Deschisă,
Subotica,
Vineri, 24 iunie 2005, orele 19,00
Participă:
Tamaš Korhec, vicepreşedintele Consiliului Executiv al P.A. Voivodina
Laslo Vegel, scriitor
Alpar Lošonc, filosof
Žužana Serenčeš, jurnalist
Žužana Serenčeš:
Permiteţi-mi să-ncep cu o observaţie, cu încă o aducere aminte asupra cunoscutei filmări amatoriceşti a crimei de la Trnovo. Nu aş vorbi despre conscinţele acestui film, ci v-aş aminti de un detaliu: acum deja cunoscut după nume, părintele Gavrilo, petrece şi binecuvântează pe viitori criminali, iar în explicaţia de mai târziu, într-un interviu, el spune că, de fapt, nu a ştiu unde-i petrece. Aş dori, însă, să atrag atenţia că toţi am putut auzi o parte a administrării audio a acelei petreceri, unde s-a putut auzi că el îi petrece oriunde ar pleca ei, prin formularea “popor duşman”. De ce vorbesc despre aceste lucruri în contextul dezbaterii noastre? Deoarece nimeni, chiar nimeni, după cât îmi este mie cunoscut, nici un mediu nu a găsit de cuviinţă să reacţioneze asupra faptului că este posibil ca un emisar al Domnului, orice popor, din orice motiv, să proclame a fi un popor duşmănos.
Situaţia în societate este de aşa natură încât oricine, care are o atitudine mai diferită, să poată fi proclamat duşman, iar mai târziu, aceasta se leagă uşor cu naţionalitatea. Să luăm exemplulu ministrului Ivana Dulić Marković, care este singura din actualul Guvern al Serbiei care a reacţionat principial la Srebrenica şi care a avut curajul ca în numele său personal să participe la o tribună despre această crimă, iar apoi, imediat, a fost etichetată cum că nu este sârboaică, respectiv că este de naţionalitate croată.
Aceste două cauzuri le-aş lua ca nişte exemple simptomatice şi metaforice şi aş spune că în mediile majorităţii domină neîncrederea şi suspiciunea faţă de minorităţi.
Aici nu voi vorbi despre mediile pe care le numim tabloide, fiindcă consider că nu trebuie să ne epuizăm cuvintele asupra lor, ci despre acele medii care, într-o oarecare măsură, le numim medii serioase. Se obsearvă că şi-n astfel de medii, temele minorităţile întotdeauna sunt la margină, în afară de două cazuri. Primul este când la caz avem momentul folcloristic, dacă la mijloc sunt nişte evenimente manifestative, iar celălalt caz este când avem situaţii de incidente.
Vă voi aminti că, însă, nici situaţiile de incidente nu au fost un motiv suficient ca mediile belgrădene să scrie despre aceste teme. Voivodina a vuit deja în mare despre incidentele interetnice, aproximativ şase luni, iar mediile belgrădene nu s-au pronunţat deloc pe această temă. Abia atunci când comunitatea itnernaţională, prin intermediul diferitor reprezentanţi ai săi, a început să atragă atenţia asupra acestor incidente, abia atunci a început şi la Belgrad să se discute despre acestea.
Şi, ce s-a întâmplat în urma tuturor acestor incidente? Toţi s-au mulţumit, la sfârşit, cu constatarea că motivul lor s-a ascuns în atmosfera politică încărcată în preajma alegerilor, că la mijloc au fost nişte jocuri politice etc. Nici un mediu nu s-a străduit să analizeze serios motivele acestei probleme şi să găsească, să scormonească, care este esenţa acestor conflicte.
Dar eu, ca jurnalist, am avut ocazia să aud unele date foarte îngrijorătoare când este vorva despre relaţia dintre minorităţile şi populaţia majoritară din Voivodina. Un procent mare al sârbilor consideră că minorităţile dispun de prea mutle drepturi, iar în acelaşi timp, un mare procent al minorităţilor nu este mulţumit de comportarea majorităţii faţă de ele. Unele cercetări serioase demonstrează şi alte semnale îngrijorătoare, ca de exemplu acela că la nordul Voivodinei se poartă o viaţă liniştită, însă separată, o viaţă paralelă între poporul majoritar şi minoritar. Toate acestea trec doar ca o ştire din fundalul ziarelor – nimeni nu reacţionează, nimeni nu se ocupă serios de aceasta.
Tamaš Korhec:
Guvernul provincial a făcut recent o analiză a scrierii presei despre minorităţile şi am constatat ordinea cum şi în ce mod se ocupă presa cu această problemă. În acea cercetare, “Dnevnik” din Novi Sad se află convingător pe locul întâi, ca ziar care a dedicat cel mai mult spaţiu problemelor şi activităţilor comunităţilor minoritare. Urmează “Danas”, apoi “Blic”, etc. Am analizat şi care sunt temele care domină şi am ajuns la o concluzie că, de exemplu, organizaţia “64 judeţe” care este absolut minoră, ocupă aproape 20 la sută din spaţiu dedicat temelor minoritare. De asemenea, o parte mare a spaţiului se dedică, să zic aşa, situaţiilor extraordinare, adică incidentelor. Faţă de celelalte teme domină un raport de ignoranţă, adică celelalte teme ocupă un spaţiu mic, de obicei fiind vorba de ştiri scurte care se află la margină.
Trebuie să încercăm să aflăm răspunsuri la întrebările de ce este aşa, de ce mediile majorităţii se ocupă de temele minoritare în acest mod neadecvt. Mai întâi, la mijloc este atitudinea proprietarului faţă de aceste teme, fiindcă o astfel de tratare a lor, senzaţionalistă, incidentală, însă şi folcloristică, contribuie probabil la vânzarea mai bună a ziarului. După păpărerea lor, deci, cititorul este interesat numai de aceste teme. Consider că această apreciere este greşită, însă nu şi fără nici un motiv. La mijloc este relictul trecutul apropiat.
Pe lângă aceasta, trebuie spus că la Belgrad, pur şi simplu, nu se recunosc unele probleme şi teme, cum sunt Voivodina, viaţa într-un mediu multinaţional şi minorităţile naţionale. De aceea, mediile belgrădene nu tratează deloc aceste teme. Să luăm exemplul, celei mai bune reviste actuale din Belgrad, după părerea mea – “Vreme”. În multe cele, ea este pentru toată lauda, însă ea absolut evită teme care se referă la Voivodina, la mediile multinaţionale şi la minorităţile naţionale. Privit din Belgrad, poate că aceste probleme nici nu există în afara unui oarecare folclor, în afara unor incidente.
Bineînţeles, toţi au început să se ocupe de problema conflictelor interetnice atunci cân şi Europa a început să se ocupe de ele. Aşa cum în timp ce eu eram primul care, cu luni mai devreme, ţineam conferinţe de presă indicând asupra incidentelor şi agravării relaţiilor interetnice, mediile belgrădene au publicat trei rânduri despre acestea sau că au ignorat absolut cele spuse pe-atunci.
Dinko Gruhonjić:
Laslo, care este raportul presei tabloide faţă de minorităţile din Serbia?
Laslo Vegel:
Tabloidele sunt un fenomen global. Ele apar în aproape toate ţările din lume şi aduc fel de fel de prostii. De exemplu, am citit tabloidele în Elveţia şi ele, într-adevăr, conţin de toate. Există, totuşi, o diferenţă importantă între ei şi noi. Acolo, fiecare om care cumpără un tabloid, ştie că în el, înainte de toate, va găsi minciuni şi, automat, devine suspicios faţă de aceste medii. Tabloidele au tiraj mare, însă nici o influenţă în societate. La noi, din păcate, aceste ziare au şi tiarj mare şi influenţă mare.
Noi, bineînţeles, nu putem să începem cruciadele împotriva mediilor tabloide. Ele se pot sancţiona doat până la o anume limită, atât cât permite legea, indiferent dacă este vorba de problema minorităţilor sau de demnitatea omului. Legea ar trebui să definească unde se limitează libertatea presei, dar unde începe destrugerea şi degradarea demnităţii umane sau demnitatea unui grup. Dacă am avea, pe lângă aceasta, şi tribunalele mai eficace, situaţia ar fi mult mai bună. Însă, astfel de legi este foarte dificil de adoptat, fiindcă limita libertăţii presei este foarte sensibilă. Cred că tabloidele nu sunt cea mai mare problemă, ci ea problema ţine, chiar alarmant, că nu există un antipod calitativ, că nu avem partea cealaltă care este serioasă şi temeinică.
Să revenim la minorităţi. Nu pot minorităţile doar să stea şi să aştepte ca cineva să vină şi să spună – e, acum vă vom trata ideal. Şi reprezentanţii minorităţilor trebuie să participe în aceasta. Am avut ocazia să văd elaboratele pe care slovacii şi românii, adică Slovacia şi România, le-au făcut cu intenţia să formeze şi să îmbunătăţească imaginea lor în Europa. Au înţeles că imaginea bună nu se poate crea prin intermediul politicienilor, ci pronunţând valorile sale culturale care nu au nici o tangenţă cu politica la zi. În acelaşi mod şi minorităţile trebuie să se reprezinte în statele lor, deci nu prin intermediul politicienilor, ci prin calorile sale culturale.
Am amintit revista liberal-naţionalistă “Vreme”, care este tolerantă, însă nu şi plurală. Când ea ar hotărî deodată ca în fiecare număr să publice câte un interviu cu politicienii minoritari, situaţia cu prezentarea mediilor nu s-ar îmbunătăţi, faţă de cea actuală abolut ignorantă. Politicienii minoritari, bineînţeles, abia ar aştepta acest lucru şi ar spune: “super”, însă problema se ascunde în altceva. Aceste interviuri cu politicienii ar ascunde în ele un pericol, fiindcă nu ar demonstra diferenţa completă a minorităţilor şi a vieţii în cadrul minorităţii.
(...)
Multe speranţe se depun în compromisurile elitelor politice, celor minoritare şi majoritare. Politicienii şi sunt plătiţi pentru a face compromisuri şi este bine că doresc să se înţeleagă. Însă, se pune întrebarea de ce acest compormis nu este public. Noi nu ştim nimic despre nici u înţelegere pe care un partid minoritar a făcut-o cu partidele majoritare cu ocazia formării coaliţiilor sau intrării în putere. În România, de exemplu, atunci când un partid minoritar intră în putere sau în coaliţie, el face o înţelegere publică, de aproximativ zece puncte, care se referă la minorităţi şi asupra cărora au ajuns la compromis. Întreaga opinie publică ştie care a fost tema înţelegerii şi acea înţelegere poate să aibă reflecţii publice. Ea, apoi, devine şi un fel de contract social între minorităţi şi majoritate. Iar acea înţelegere, iarăşi, devinte baza pentru toate problemele sociale privind poziţia minorităţilor.
Dinko Gruhonjić:
Un înalt funcţionar de stat a declarat recent că mediile prezintă greşit conflictele pe bază naţională, deoarece grafitti sunt proclamaţi de incident naţionalist, prin aceasta intrându-se în sfera periclitării libertăţii de exprimare publică. Alpar, ce credeţi despre această declaraţie?
Alpar Lošonc:
Exemplul incidentelor interetnice a demonstrat că statul nu are capacitatea să reacţioneze adecvat asupra lor. Serbia, de altfel, este un stat slab, ceea ce a fost evident în cazul inundaţiilor din Banat, care au demonstrat că Serbia nu dispune de capacităţile elementare, de bază, respectiv că nu are administraţie bună. Funcţionarii statului întotdeauna vor recurge la fraze eufemiste şi în privinţa incidentelor, la nişte sintagme nonsens, fiindcă, pur şi simplu, nu sunt pregătiţi să se confrunte cu aceste probleme.
Răspunsul la această întrebare este posibil să-l obţinem dacă vedem în ce mod se gândeşte în Serbia despre construcţia statului. Nu este vorba numai de faptul că Serbia nu este definită sau, cum a spus decedatul Đinđić, că ea este un stat neîncheiat, ci este vorba că elita politică sârbească gândeşte despre Serbia precum despre un stat naţional. Din cauza miilor de lucruri, ea nu poate realiza visul său despre statul naţional, însă, paralel, încă mult timp, ea nu va înceta să viseze acest vis. În esenţă, acesta este codul de bază al gândirii elitei politice sârbeşti. Şi aici aveţi, pentru ei, un impas de frustraţie – ei au proiectul de pregătire a statului naţional, însă nu dispun de resursele de bază, nu dispun nici de contextul internaţional corespunzător pentru a realiza aşa ceva…
Laslo s-a folosit de expresia naţionalismul liberal, care sună straniu în primul moment. Am observat că întotdeauna am probleme la Blegrad că întrebuinţez această sintagmă: când o pronunţ, urmează atacurile – spun: nu poate liberalismul să fie altceva decât liberalism şi lui nu i se poate adăuga nimic. Însă, în toate aspectele puteţi vedea că baza ideologică a elitei politice sârbe este – încercarea sintezei a liberalismului şi naţionalismului.
Întrebarea pe care aţi pus-o se referă la libertate, însă libertatea în ce sens? Libertatea nu este dacă cineva pronunţă cuvintele urii, fără nici o consecinţă. Poate că un astfel de libertanism, cuasilibertatăţii, a existat în SUA într-o perioadă. Însă în Europa, care are un trecut încărcat, care are o memorie locală a primului şi celui de-al doilea război mondial, nimeni nu percepe libertatea exprimării publice în sens că pot să voerbească orice, chiar i ceva deformat, ce poat avea consecinţe negative. Asta este o percepere deformată a democraţiei.
Cuvintele nu sunt niciodată doar oglinda, este creează realitatea. În fine, ziariştii o ştiu cel mai bine. Dacă nu altceva, situaţia mass-mediei în ex-Iugoslavia, în timpul anilor ’90, ne-a învăţat, ne-a intermediat această învăţătură că realitatea, în mare măsură, este creată din cuvinte.
|
