Hotelul “Narvik”,
Kikinda,
10. 06. 2005, 18.30h
Participă:
Filip David, scriitor
Teofil Pančić, scriitor jurnalist
Aleksandra Jovićević, teatrolog şi fost ministru adjunct al culturii în Guvernul Serbiei
Branimir Stojanović, scriitor filosof
Nedim Sejdinović, secretar general al Uniunii Independente a Ziariştilor din Voivodina
Nedim Sejdinović:
Filipe, Dumneavoastră sunteţi unul dintre autorii şi semnatarii scrisorii de avertisment către opinia noastră publică, adresată cu aproape trei ani înainte, în vremea când în Serbia încă se visa visul cincioctombrist. În acea scrisoare atrageţi atenţia asupra faptului că populismul şi extremismul încă sunt o dominantă a opiniei noastre publice şi constataţi, citez:
„Avertizăm opinia noastră publică că premisa tuturor schimbărilor politice, economice şi culturale este schimbarea modelului cultural, care a produs nu numai politicieni de tip Milošević, ci şi modul de gândire responsabil pentru cataclismele ce ni s-au întâmplat în ultimii ani“.
Această scrisoare a provocat reacţii negative în mass-media, chiar şi în rândurile intelectualilor de orientare liberală sau quasiliberală. Cum stau acum lucrurile cu modelul cultural şi ce va făcut să adresaţi acea scrisoare publicului nostru?
Filip David:
Motivul principal a fost situaţia în care ne găseam. Acum o săptămână s-a întâlnit un asemenea grup de oameni şi rememorând acele clipe, cele scrise pe atunci, la trei luni înainte de uciderea premierului Đinđić, am dedus că citită acum acea scrisoare, pare a avertiza că aşa ceva este posibil să se întâmple. Am discutat şi despre faptul că este necesar să se adreseze o nouă scrisoare de avertisment, fiindcă convingerea mea este că situaţia nu că nu s-a îmbunătăţit, ci s-a agravat şi mai mult. Întrebarea este doar în ce măsură acea scrisoare ar putea avea astăzi vreun sens, căci gălăgie şi agresivitate există peste tot, pe scena noastră politică şi intelectuală, încât alcătuirea unor astfel de scrisori nu poate avea nici măcar un sens de avertisment.
Sensul ţine de modelul cultural. De ce situaţia noastră este aşa cum este, ce se întâmplă aici? Totul pare o mare confuzie, un mare haos. Însă, dacă privim lucrurile analitic, se obsearvă că în spatele acelei confuzii stă modelul cultural care a rămas neschimbat şi dominant.
Acel model cultural este un model cultural provincial-populist. Aici aş simplifica teza din atât de citata carte a lui Rade Konstantinović, “Filosofia provinciei”, din care aş evidenţia o frază ca încheiere şi care este importantă pentru noi în acest moment politic, şi anume că acel model provincial, mai devreme sau mai târziu, creează nazismul. Şi aici Rade este foarte clar şi categoric – nazismul sârbesc.
Ce este de fapt modelul cultural? Aici există destule neînţelegri. Modelul cultural este modul de gândire atotcuprinzător care nu se formează într-o singură clipă, ci aceste proces undeva durează decenii de-a rândul, undeva ani de zile, iar altundeva chiar secole întregi. Aşa cum Daniel Goldhagen, în cartea sa “Călăii voluntari ai lui Hitler”, a dovedit că modelul cultural al lui Hitler s-a creat în timp de 150 de ani şi mai mult. Hitler a fost doar piscul acelui model, cineva care a executat ceea ce a conţinut acel model cultural, fiind vorba de crimele grozave care s-au făcut în cel de-al doilea război mondial.
Vorbind despre acel model cultural, în renumita sa lucrare “Fiinţa şi limba”, Rade Konstantinović spune într-un loc că scriitorul-călugărul Mitrofan Matić l-a căutat pe Dumnezeu, dar l-a găsit pe Dimitrije Ljotić. Aceasta se poate aplica şi la mulţi intelectuali de-ai noştri de astăzi, care l-au găsit pe Dimitrije Ljotić al lor, la propriu sau la figurat.
(...)
Nedim Sejdinović:
Filipe, care este aici locul mediilor? Oare mediile susţin şi stimulează întru totul un astfel de model cultural?
Filip David:
Fără rolul mediilor, fără rolul televiziunii, el nu ar putea fi atât de dominant. Mediile noastre nu s-au schimbat esenţial faţă de anii ’90. Lucrurile s-au vopsit puţin, pe undeva sunt acoperite, mai întâi, sub influenţa evenimentelor care se petrec în afara ţării noastre, sub presiunea directă sau indirectă a comunităţii internaţionale, şi atunci se ţine cont să nu se depăşească unele limite. Însă, cred că aceasta nu e decât o mare făţărnicie, aşa cum şi comportarea celei mai mari părţi a publicului nostru a fost făţarnică atunci când s-a transmis acea filmare teribilă de la Srebrenica. Atâta timp cât nu se schimbă esenţial raportul faţă de realitate, raportul faţă de interesele noastre proprii, până când, de fapt, nu se ajunge la o confuntare adevărată cu acel model cultural, pe plan intelectual, noi nu putem vorbi despre schimbări adevărate.
Nedim Sejdinović:
Aleksandra, Dumneavoastră aţi constituit o parte a puterii culturale în Serbia postoctombristă. Mulţi vă reproşează, nu chiar Dvs., ci puterii culturale, că nu aţi fost consecvenţi în lupta împotriva modelului cultural despre care a vorbit Filip. Care este răspunsul? Care au fost circumstanţele?
Aleksandra Jovićević:
(...)
Nouă, de fapt, ne-a revenit considerabil resortul mediilor, respectiv al informării, şi acesta este un lucru pe care l-aş critica foarte mult. De parcă nu s-a ştiut cât de importante sunt mediile, ci s-au împins sub aceeaşi pălărie cu cultura. Cred că aceasta a fost o mare greşeală dintr-un singur motiv – nici un mediu nu a fost “cucerit” în mod adecvat.
Lupta mediatică este pierdută – aceasta e teza mea, poate că nu e adevărată, însă vorbesc din experienţa unui om care a urmărit direct evenimentele despre atentatul asupra lui Đinđić. Trebuie să spun că acea campanie pentru uciderea lui Đinđić a durat foarte mult, adică linşajul lui personal a fost pregătit de-a binelea în medii. Am observat că în aceasta au participat şi unii ziarişti care sunt consideraţi de simpli comentatori simpatici, care au comentariu la mai toate. Voi spune cu nume şi prenume, unul dintre ei este Bogdan Tirnanić, care zi de zi a scris împoriva lui Đinđić cele mai groaznice lucruri, iar în acea zi, când premierul a fost ucis, a scris că Đinđić va termina aşa cum merită cei care – să parafrazez – măcăiesc cu mafia, aşa cum termină negativii în filmele cu cauboi: cu faţa-n ţărână.
Întotdeauna fac deosebire între genurile jurnalisticii şi de aceea mă afectează acel amestec morbid de genuri în publicul nostru. Voi, de exemplu, nu ştiţi cărui gen aparţine Isidora Bjelica. Ea este, pur şi simplu, un personaj de operetă care nu trebuie luat în serios. Pentru ea, ignoranţa însăşi, este fatală. Deci, nu ea este problema-cheie, ci problema este faptul că în publicul nostru domină moderatorii şi scriitorii, moderatoarele şi scriitoarele, care aparţin aşa numitului discurs serios, dar care oferă un model de comportare de dreapta, misogin, homofobic, rasist, xenofob, mult mai delicat şi mult mai greu de observat, dar tot mai prezent.
(...)
Pe mine nu mă nelinişteşte faptul că Ceca Ražnatović sau Isidora Bjelica apar la Pink, acesta este spaţiul lor de manevrare, însă mă deranjează atunci când Tijanić apare de cincizeci de ori la TV B92, când Olja Bećković trânteşte receptorul omului care vorbeşte critic despre popii care a-u binecuvântat pe ucigaşi... Mă nelinişteşte atunci când Editura Cartea Populară (Narodna knjiga) editează cartea despre uciderea lui Đinđić, când Miloš Vasić primeşte premiul de la Fraţii Karić pentru acea carte...
Este vorba de un amalgam de genuri, ceea ce Filip a numit mentalitate de provincie, unde totul este permis şi unde toate se uită.
Nedim Sejdinović:
Teofile, consideri că Milošević, la un moment dat, a devenit un obstacol al acelui model cultural despre care au vorbit Filip şi Aleksandra, şi cum te-ai simţit tu personal atunci când, în 6 octombrie 2000, la Televiziune a apărut Matija Bećković în postură de învingător?
Teofil Pančić:
Am mai spus o dată – dar fiindcă acum l-ai amintit pe Matija Bećković – că Matija Bećković şi cu mine ne-am bucurat de acelaşi lucru, prima şi ultima dată, tocmai în 5 octombrie 2000. Însă, mi-e teamă că motivele bucuriei noastre au fost drastic diferite, aşa cum lucrul de care ne-am bucurat a fost diferit şi aşa cum părerea noastră despre ceea ce ne-a adus până aci, a fost total diferită. Ce înseamnă aceasta, de ce ne-am bucurat noi împreună numai în acea clipă şi niciodată înainte sau după ea? Din cauză că tocmai acel Milošević şi tot ceea ce-l simbolizează. în acea clipă şi câţiva ani înainte, au devenit, într-adevăr, un obstacol pentru toţi, bineînţeles, în afară de el însuşi şi camarila din juru-i. El a devenit un obstacol şi al naţionaliştilor şi aşa numiţilor mondialişti, şi celor de stânga şi celor de dreapta, şi globaliştilor, şi antiglobaliştilor...
(...)
S-a amintit astăzi problema mediilor. Mediile sunt, din păcate, aşa cum a spus şi Filip, pe-aci, pe undeva unde au fost şi înainte, cu toate diferenţele de nuanţe. Aceasta, din păcate, este adevărat, însă mai există ceva – nu e întotdeauna chiar aşa! Ştiţi ce este aici interesant? Amintiţi-vă seara de 5 octombrie şi zilele următoare: câteva luni după 5 octombrie, în întreaga lume nu au existat televiziuni mai corecte politic, decât cele sârbeşti. A fost un miracol, deodată, noi ne-am trezit în arcadia mediatică. Ce s-a întâmplat? Eu aş zice că a fost vorba de o frică mare a acelor purtători de relele cele mai mari, de acel spirit malign, frica de faptul că aici, într-adevăr a avut loc o mare răscoală care ţine şi de ei cam binişor, respectiv care va avea repercusiuni şi asupra lor. În primele câteva luni după 5 octombrie, mediile au fost într-adevăr corecte – nu s-au întâmplat ciocniri naţionaliste mai dramatice.
Însă când în cadrul noii puterii DOS a apărut prima scindare pe scena politică, dar ea a apărut în baza dilemei “de a-l extrăda sau a nu-l extrăda pe Milošević Tribunalului de la Haga”, atunci au apărut aci şi aceşti “geniali”. Au început din nou să iasă din găurile lor de şobolani, şi a început o perioadă proastă care, într-un mod tacit, durează şi astăzi.
(...)
Noi trebuie să înţelegem că realitatea vieţii noastre este că astăzi sunt la putere profitorii uciderii lui Zoran Đinđić. Nu vreau să spun că aceşti oameni l-au ucis, nu vreau să spun că aceşti oameni au sărbătorit ziua în care el a fost ucis, fiindcă n-o ştiu. Însă este cert că fără uciderea lui Zoran Đinđić, acei oameni nu ar fi azi la putere! Deci, noi trăim astăzi în ţara în care singurul motiv pentru care cineva este la putere, asta care este şi aşa cum este – este faptul că Zoran Đinđić este ucis. Aceasta trebuie să însemne ceva, aceasta trebuie să vorbească ceva şi despre natura şi structura acestei puteri.
Nedim Sejdinović:
Branimire, după părerea Dvs., care este rolul cultural şi politic al tabloidelor de astăzi şi, în general, care este atitudinea Dvs. despre cultura în mediile noastre?
Branimir Stojanović:
(...)
Bineînţeles că nu noi am inventat tabloidele, toate ţările din Vest le au. Diferenţa este că cele din Vest au o influenţa foarte mică asupra opiniei publice, iar la noi, ea este enormă, decisivă chiar. Motivul unei astfel de influenţe se ascunde parţial în faptul că la noi, se pune problema acumulării primordiale a puterii mediatice şi politice. Noi nu avem date precise care ne-ar dovedi cine finanţează tabloidele, iar în ele se întâmplă o împletire perversă a bârfei şi politicii, încât este foarte dificil să distingem ce este adevăr şi ce este minciună. Însă, pare-se că acesta le este şi scopul – crearea unei atmosfere de confuzie, de aşteptare şi tensiune. Scopul lor este să producă o încurcătură grozavă, care să provoace cetăţenilor anxiozitate şi tensiune, aşteptarea să se întâmple ceva.
(...)
Dar măsura în care este prezentă cultura în mediile noastre, asta e cu totul altceva? În mediile noastre, de fapt, nu există cultura serioasă, adică situaţia cea mai bună este cea în care nici nu există cultură în medii. Căci, mediile noastre nu ştiu să urmărească cultura, nu au deloc o infrastructură pentru aşa ceva, nu au ziarişti pregătiţi pentru aceasta; cultura, de obicei, o urmăresc ziariştii care urmăresc totul. Recenziile le scriu începători – dar recenzia este piscul genului publicistic. Este vorba de o inversiune perversă.
Singurele medii care şi-au menţinut forma modelului adevărat de urmărire în domeniul culturii sunt “Nin” şi “Politika”. În “Nin”, şi astăzi se urmăresc consecvent toate domeniile culturale, de la arhitectură, până la filosofie. Însă, tocmai aici este problema, deoarece tocmai aici se află modelul producţiei spiritului de provincie, tocmai în “Nin” se ascunde vârful spiritului de provincie. De exemplu, critica plastică, de aproape patruzeci de ani, o scrie Đorđe Kadijević, şi asta este o critică decentă, însă, paralel, aceasta este şi o critică absolut retrogradă. Spre deosebire de ziarele independente, în care ziariştii prepotenţi şi proşti scriu despre marile idei pe care nu le înţeleg.
Încă în 1994, la Durmitor, discutam cu regretatul Stojan Cerović pe tema de ce “Vreme” nu are cultură bună. El mi-a răspuns – ce ne trebuie cultura, noi ne ocupăm cu politica. Da, însă cultura intermediază hegemonia ideilor şi “Vreme” ar trebui să lupte pentru o hegemonie culturală total diferită. Nu este întâmplător că “Nin” dedică culturii o atenţie atât de mare, că a obţinut câteva premii pentru cultură, că are premiul “Nin” pentru literatură, prin intermediul căreia propagă ideile politice. Astfel se obţine hegemonia culturală care, în cazul “Nin” – este de dreapta, o hegemonie culturală de provincie, care astăzi, din păcate, nu are o alternativă adevărată. În afară de nişte perioade scurte de modernism, “Nin” a fost şi a rămas revista Serbiei provinciale.
Din păcate, nici cultura noastră nu se află într-o stare mai bună decât este prezentată în mediile noastre. Cultura elevată este spaţiul celui mai mare kitch, iar pătrunderile se întâmplă în locuri care sunt absolut invizibile. Oamenii care străpung trebuie să părăsească ţara, căci nu există o infrastructură care să-i susţină. Situaţia este foarte confuză atât în cultură, cât şi în mediile.
|
