AU PARTICIPAT:
Branislav Lečić, ex-ministru al culturii şi mediilor
Dimitrije Boarov, ziarist-publicist
Dinko Gruhonjić, preşedintele Uniunii Independente a Ziariştilor din Voivodina
Svetlana Preradović, secretar general al Uniunii Independente a Ziariştilor din
Serbia
Edi Daruši, publicist şi preşedintele Consiliului de Administraţie al ziarului
«Zrenjanin»
Branislav Lečić, ex-ministru al culturii şi mediilor:
Fiind ales ministru al culturii, am devenit în acelaşi timp şi ministrul informaţiilor. După cum ştim, până la 5 octombrie, sectorul informativ a fost extrem de centralizat şi manipulat, la fel ca şi democraţia, care a fost supusă controlului. Informarea s-a tratat ca ceva negativ, un fel de moştenire din trecut; s-a lăsat impresia că ar fi un fel de „agitprop“, că Ministerul informaţiilor este un fel de organizaţie care ar trebui să proiecteze modul de gândire, atitudinile, ceea ce mediilor le este sau nu este permis să prezinte. În momentul când am preluat resortul informării, într-o oarecare măsură am ştiut ce mă aşteaptă. Nu l-am dorit, însă, pur şi simplu, s-a întâmplat aşa, în virtutea unui automatism, ca resortul informării să aparţină culturii. Am început să mă gândesc în cel mod putem ajuta casele informative. Aşa cum nici cultura n-am tratat-o politic, m-am gândit cum să devină o ramură economică, oricât de absurd să sune acest lucru – în societăţile democrate stabile, ea a devenit aceasta de mult. M-am gândit şi la industria culturală, la dezvoltarea ei, la ceea ce trebuie făcut pentru a se debarasa de rolul cerşătorului care aşteaptă la uşa bugetului. În acelaşi mod m-am gândit şi la casele informative şi la medii în general.
(...)
Schimbarea Legii informării publice a fost primul pas serios spre introducerea ordinii în sectorul informativ. Indiferent de anumite neajunsuri ale ei, această Lege a avut o imagine bună, fără a o considera o formă definitivă, ci doar o fază în care vom reuşi cât de cât să introducem o ordine în relaţiile dintre medii, să rezolvăm comportarea atât a mediilor între ele, cât şi a mediilor faţă de stat şi faţă de cititori, spectatori şi ascultători... Lucrul-cheie răufăcător în această Lege este anularea Registrului mediilor care, de altfel, s-a făcut în procedura Adunării, deşi şi noi am prevăzut acest lucru. În registru puteţi vedea cine este proprietarul şi cine finanţează anumite medii. Prin anularea lui, am ajuns în situaţia ca astăzi să nu ştim cine stă în spatele unui mediu, cine este proprietarul, cine a investit mijloacele, cine este cel care dictează. Iar când nu ştiţi aceste lucruri, atunci vă aflaţi în situaţia să nu puteţi intui de unde bate vântul. În spatele oricărei comportări politice, în cadrul partidelor, dar şi în general – trebuie s-o spun – stă banul, respectiv capitalul. Circulaţia banului este factorul decisiv al comportării tuturor participanţilor în realitatea noastră, deci şi a mediilor. Dacă înţelegem şi putem urmări circulaţia banului, atunci ne aflăm deja în poziţia să detectăm mai bine, mai activ şi mai precis de unde bate vântul, în ce direcţie se îndreaptă, ce va spulbera în calea lui, de ce este aşa cum este, cine cu cine este şi care-i sunt ţelurile finale!
Dinko Gruhonjić:
Domnul Lečić a făcut o bună introducere la întrebarea pe care am dorit s-o adresez Svetlanei Preradović, secretarul general al NUNS, dar care se referă la legislaţia mediilor din ţara noastră. În afara Legii privind accesul la informaţii, se pare că legislaţia mediilor încă mai conţine câteva legi care nu se aplică sau se aplică cu scindaluri.
Svetlana Preradović, secretarul general al NUNS:
Voi aminti aici o problemă care, sper, vă este cunoscută. Este vorba de faptul că NUNS, Uniune care, încă de pe la începutul anilor '90, este cunoscută prin insistenţa asupra standardelor profesionale şi interzicerea implicării structurilor politice în domeniul jurnalisticii, astăzi, în anul 2005, a ajuns să fie într-o poziţie inegală faţă de Uniunea Ziariştilor din Serbia care s-a comportat total opus în cursul anilor '90. De ce ne aflăm într-o astfel de poziţie – din cauza statului care a demonstrat un grad de totală neseriozitate – acestea sunt cuvinte dintre cele mai inofensive, nedorind să întrebuinţez sintagma de „intenţii rele“. Domnul Lečić cunoaşte problema clădirii pe care o avem. Noi suntem locatari în clădirea Casei ziariştilor şi riscăm să fim scoşi de acolo de către UNS. Clădirea nu este o chestiune teoretică, ci foarte concretă. Aveţi o societate care, în anii '90, împreună cu anumite structuri politice, a luptat pentru reforma societăţii, dar care acum se află în poziţia să fie locatar şi să fie scos dintr-o clădire care ar trebui să aparţină tuturor ziariştilor, indiferent că toate structurile, inclusiv fostul DOS, dar şi cele actuale, su cunoştinţă de problema respectivă. Pe noi ne păcălesc cu diferite promisiuni cum că se va rezolva această problemă, însă nouă ne este teamă că peste şase sau şapte luni, sau peste cinci ani ne vom stinge.
Ca ziarist, nu ca secretar general al NUNS, pot să spun că îmi este teamă că peste cinci ani, interesele mele vor ajunge să fie apărate de Uniunea Ziariştilor din Serbia. Poate că unii dintre dvs. sunteţi membrii ai UNS, şi-mi cer scuze celor care, poate, se vor simţi ofensaţi – însă eu nu aş dori ca în viitor, interesele mele să le apere UNS, aşa cum a apărat interesele profesiei în cursul anilor '90 (dar intenţionez să mă ocup şi mai departe de ziaristică).
Deci, statul nu a facilitat ca NUNS să aibă casa lui, să nu plătească chiria, să nu-i fie teamă că va fi scos afară, să-şi îndeplinească sarcina... Finanţele noastre sunt periclitate, dar să ne înţelegem – când nu aveţi bani, nici nu puteţi avea influenţă.(...)
Dinko Gruhonjić:
Voi parafraza definiţia lui Petar Luković, care a spus că în Serbia există «puţine tabloide, dar multe tolaetoide ». Domnule Boarov, după părerea dvs., care este cauza invadării presei de bulevard – oare să fie vorba numai de o legislaţie problematică sau de o totală degradare morală a Serbiei în vremea regimului Milošević, sau de cu totul altceva?
Dimitrije Boarov, ziarist-publicist:
Încercând să răspund la această întrebare, voi începe cu situaţia din imediata noastră apropiere. Mai întâi, văzând titlul acestei tribune, mi-a venit în minte că dacă aş fi fost eu întrebat, în loc de „Medii şi antimedii“, convorbirea noastră de astă seară aş fi intitulat-o „Medii şi mediumurile“. Presupun că prin denumirea de „antimedii“, v-aţi referit la acea parte a presei care nu este un mediu, ci mediumul anumitor centre de putere, a anumitor producători de idei. Iar, într-un context ocult, mediumurile invadează Serbia prin oferta sa de atitudini şi idei, analize şi concepte.
Încercând să-mi pun serios problema mediilor şi situaţiei din acest domeniu, pornesc de la teza că Serbia de astăzi este o ţară fără idei noi; o ţară care nu posedă dinamism, care reduce acea idee europeană – adevărul, la problema dacă vom putea prăji jumări sau nu; o ţară în care – paralel cu retorica mută a reformelor – domină stimularea reformării lucrurilor depăşite de mult. Acele mediumuri creează şi oferă o lume de idei pe care eu le numesc idei retrograde, fiind vorba de nişte idei vechi, plouate. Societatea este flămândă de mişcări spirituale, dar fiindcă Serbia nu are idei noi, este nevoită să le tot învârte pe cele vechi, cărora li se ridică tonul din când în când. Aceasta este, după părerea mea, cauza pentru care tabloidele domină pe piaţa noastră.
Eu, bineînţeles, mă număr printre cei care consideră că acest fenomen nu se poate trata prin înlăturarea consecinţelor, ci că este necesar să se găsească o modalitate nouă pentru a se mişca lucrurile din punctul mort, pentru ca vieţii publice din Serbia să i se deschidă spaţiu pentru gândirea viitorului, pentru un timp care ne este în faţă, atât în sfera politică, cât şi în cea spirituală. Este vorba de un lucru foarte complicat şi complex, care nu se poate rezolva doar prin privatizarea capitalului şi asigurarea oricărui model al democraţiei economice, fiind vorba de o modalitate lentă.
Edi Daruši, preşedintele CA al ziarului «Zrenjanin»:
Se lasă impresia că majoritatea mediilor din Serbia nu sunt un factor al schimbărilor şi discontinuităţii necesare cu perioada lui Slobodan Milošević, ci, înainte de toate – un teren propice pentru reabilitarea şi normalizarea modelelor ideologice ale vechiului regim. Imaginea continuităţii prezente în mediile noastre se recunoaşte, mai ales, prin observarea tratării dominante a acelor teme esenţiale în tranziţia şi transformarea societăţii – dintr-o societate tradiţional-combatantă şi provincială într-una liberal-democrată şi orientată spre piaţă. Este vorba de teme ca: raportul faţă de Tribunalul de la Haga, faţă de procesul pentru uciderea premierului Zoran Đinđić, raportul faţă de Kosovo şi minorităţi, raportul faţă de organizaţiile nonguvernamentale şi societatea civilă şi, bineînţeles, confruntarea cu trecutul agresiv, care este unul dintre procesele importante ale tranziţiei.
În mediile noastre sunt predominante relativizarea şi ignorarea trecutului. Discursul predominant asupra problemelor politice şi sociale, care sunt cele mai importante în procesul transformării şi tranziţiei acestei societăţi, vorbeşte despre matricea neschimbată a majorităţii mediilor şi observarea continuităţii cu regimul precedent. Se încurajează opinia publică conservatoare şi antireformatoare, se lansează zvonuri, se construiesc afaceri şi senzaţionalisme şi aceasta chiar în ziare de mare credibilitate.
Deşi pentru ziaristica sârbă a trecut vremea monopolului politic, ca un fel de demonstrare a lipsei de libertate, se obsearvă o instrumentalizare tot mai evidentă a mediilor. Şi-n continuare, mediile sunt tratate ca spaţiu ideal pentru răfuieli politice sau obţinerea de puncte.
(...)
Branislav Lečić:
În timpul acţiunii „Sablja“, am avut în faţă o listă, cu numele fiecărui ziarist care a fost plătit de către Clanul din Zemun. Ziariştii şi-au avut tariful lor, a fost scris – dacă vrei ca un ziarist să-ţi facă un anume lucru, preţul e ăsta. Poate că nu mă veţi crede, însă preţurile le-au fost destul de mici, de la 100 până la 1.000 de euro, în funcţie de autoritatea pe care a avut-o ziaristul respectiv...
Iar acum să răspund la următoarea întrebare: cum e posibil să se clădească un sistem democrat în care opinia liberă a ziaristului se plăteşte? Dacă ziaristul poate fi plătit în spaţiul mediatic în care se creează opinia publică, de ce partidele politice nu s-ar putea instrui pentru îndeplinirea anumitor sarcini sau lucruri. Dar cine le-a dat această sarcină? Oare este vorba de sarcina pe care au primit-o de la cetăţeni, sau este vorba de interesul nostru? Bineînţeles că nu este. Este vorba de interesul anumitor grupuri care au intenţia să domnească aici, să-şi menţină poziţia şi capitalul care l-au câştigat pe spatele nostru, să-şi deschidă spaţiu prin intermediul puterii şi să obţină şi mai mult capital, ca apoi să domnească nelimitat.
Aici se desfăşoară procesul de tip sud-american, unde o minoritate va fi veşnic la putere, într-un fel sau altul, prin intermediul copiilor săi, rudeniilor, prietenilor sau partidelor de rezervă, iar capitalul şi poziţia lor nu fa vor fi puse niciodată sub semnul întrebării. Ei sunt o minoritate, iar majoritatea suntem noi care trebuie să trăim în sărăcie. O astfel de discordanţă şi un astfel de tip de capitalism nu facilitează democraţia, nu facilitează evoluţia, nu facilitează libertatea nici unui mediu, ci încurajează degradarea şi instrumentalizarea mediilor şi indivizilor.
Acest calup, această formă de trecere dintr-un sistem inuman în altul înseamnă înfrângerea noastră a tuturor. Astăzi în Serbia domină tăcerea, apatia, inerţia, inexistenţa idelor, nici măcar energie nu mai este. Şi mai e o teamă generală, care se simte tot mai mult printre tineri. A intrat frica, emisarii ei şi-au îndeplinit misiunea!
